Echivalarea morala a frumusetii cu bunatatea

Si in crestinismul, si in islamismul timpuriu, teologii aveau de la arhitectura pretentii atat de ciudate pentru urechile moderne, incat meritq o examinare mai amanuntita: ei sustineau ca orice cladire frumoasa trebuie sa aiba puterea de a ne imbogati, moral si spiritual. Ei credeau ca o ambianta rafinata nu ne poate corupe si nu reprezinta un prilej de lene pentru cei decadenti, ba mai mult, ne poate indrepta spre perfectiune.

O cladire frumoasa ar putea sa ne intareasca hotararea de a fi mai buni.

in spatele acestei afirmatii statea o alta credinta uluitoare: aceea a echivalentei dintre taramul vizual si cel etic. Arhitectura atragatoare era considerata o versiune a bunatatii intr-un idiom nonverbal, iar cea urata, o versiune materiala a raului.

Echivalarea morala a frumusetii cu bunatatea a conferit arhitecturii seriozitate si importanta, intr-un sens nou. [...]

Primii teologi sugerau ca am putea chiar sa-l intelegem mai bine pe Dumnezeu prin intermediul frumusetii, fiindca El a creat toate lucrurile frumoase din lume.[...]

In contact cu cladirile atragatoare, am putea sa ne apropiem de rafinamentul, imteligenta, bunatatea si armonia creatorului lor suprem.

in secolul al XI-lea, filozoful musulman Ibn Sina scria ca a admira un mozaic fara cusur, ordonat si simetric insemna in acelasi timp sa recunosti gloria divina, caci “ Dumnezeu se afla la originea tuturor lucrurilor frumoase”.