Liz 's Key Ideas from The Architecture of Happiness
by Alain De Botton

A descrie o cladire drept frumoasa sugereaza asadar, mai mult decat o inclinatie estetica; implica atractia catre acel stil de viata pe care structura in cauza il promoveaza[...] Senzatia de frumusete este semnul ca am nimerit peste o articulare materiala a ideilor noastre de viata implinita.

Notiunea de cladiri care vorbesc ( nb: imprumutata de la John Ruskin) ne ajuta sa asezam ,in centrul oricaror dileme privind arhitectura,problema valorilor dupa care vrem sa ne ducem viata,in loc sa spunem doar cum am vrea sa arate lucrurile.

Darul celor mai talentati sculptori a fost acela de a ne invata ca marile idei despre inteligenta si bunatate, tinerete sau serenitate pot fi comunicate prin bucati de lemn sau sfoara, sau prin dracii de ghips si metal, la fel de bine ca si prin cuvinte ori afinitati omenesti sau animale. Marile sculpturi abstracte au reusit sa ne vorbeasca, in limbajul lor special si disociat, despre temele importante din viata noastra.

In plus, aceste sculpturi ne dau posibilitatea sa ne concentram cu o intensitate neobisnuita asupra capacitatii de comunicare pe care o au toate obiectele, inclusiv cladirile si mobilele noastre.

Ceea ce cautam intr-o opera de arhitectura nu este, pana la urma , prea departe de ceea ce cautam la un prieten. Obiectele pe care le descriem ca fiind frumoase sunt versiuni ale oamenilor pe care ii iubim.

Chiar atunci cand obiectele nu seamana deloc cu oamenii, ne este usor sa ne imaginam ce fel de caractere umane ar putea avea.

Cladirile ne vorbesc in multe feluri; o fac si prin trimiteri, ca niste citate - adica fac referiri si ne trezesc amintiri ale contextelor in care le-am mai vazut, pe ele, pe corespondentele sau modelele lor. Comunica producand asocieri. Parem incapabili sa privim cladirile sau piesele de mobilier fara a le lega de circumstantele istorice si personale in care le vedem; prin urmare, stilurile arhitectonice si decorative devin, pentru noi, suveniruri emotionale ale momentelor si locurilor in care le-am intalnit.

Un aspect mai ingrijorator al asociatiilor il constituie insa natura lor arbitrara, felul in care ne pot face sa emitem un verdict asupra unor obiecte sau cladiri bazandu-ne pe ratiuni ce nu tin de virtutile sau defectele lor specific arhitectonice. Ajungem sa judecam mai degraba ceea ce simbolizeaza ele, decat ceea ce sunt de fapt.

Putem defini niste obiecte ca fiind cu adevarat frumoase daca sunt inzestrate cu suficiente calitati interioare pentru a face fata proiectiilor noastre pozitive sau negative. Ele intruchipeaza virtuti, nu ni le amintesc doar. Ele pot, astfel, sa supravietuiasca originilor lor temporale sau geografice si sa-si comunice intentiile si dupa ce publicul lor initial a disparut. Isi pot afirma atributele independent de fluxul si refluxul asociatiilor noastre nedrept de generoase sau de critice.

In ciuda potentialului expresiv al obiectelor si cladirilor, rareori se discuta despre ceea ce ne comunica. Ne simtim, se pare, mai in siguranta daca ne referim la originile lor istorice si la artificii stilistice, decat daca le analizam intelesurile antropomorfe, metaforice sau evocatoare. Este , in continuare, ciudat sa initiezi o conversatie despre ceea ce are de spus o cladire.

Poate ar fi mai usor daca trasaturile arhitecturale ar fi legate intr-un mod mai explicit de afirmatiile pe care le fac - daca ar exista un dictionar, de pilda, care sa coreleze sistematic materialele si formele cu emotii si idei.

[...]

Oricat de folositor ar fi insa un astfel de manual, care sa ne traduca despre ce vorbeste arhitectura, el nu va fi niciodata in stare sa explice de ce anumite cladiri par sa vorbeasca frumos.

La urma urmei,cladirile pe care le admiram sunt cele care, intr-o varietate de moduri, proslavesc valorile pe care le consideram meritorii - adica acelea care, prin materiale, forme sau culori, se refera la calitati pozitive legendare precum prietenia, bunatatea, subtilitatea , forta si inteligenta. In noi, simtul frumosului se ingemaneaza cu modul in care intelegem o viata fericita.

Stendhal a oferit expresia cea mai cristalina a legaturii intime dintre gustul vizual si valorile noastre, atunci cand a scris: “ frumusetea este promisiunea fericirii “ . Acest aforism are calitatea de a face deosebirea intre dragostea noastra pentru frumusete si preocuparea academica pentru estetica, pe care o inlocuieste cu acele calitati de care avem nevoie pentru a prospera ca fiinte omenesti depline. Daca marea preocupare a vietii noastre este cautarea fericirii, pare firesc ca ea sa constituie si tema esentiala la care se refera frumusetea.

Dar cum Stendhal era sensibil la sensibil la complexitatea conditiilor pe care le punem fericiriu, s-a abtinut cu intelepciune sa mentioneze vreun tip anume de frumusete. Caci, in definitiv, putem considera vanitatea la fel de atragatoare ca gratia , ori agresiunea la fel de incitanta ca respectul . Folosind cuvantul cuprinzator “ fericire”, Stendhal a lasat loc paletei largi de teluri pe care oamenii le urmaresc. Intelegand ca omenirea va fi intotdeauna la fel de impartita in privinta gusturilor vizuale , cat si a celor etice, el nota : “ exista tot atatea stiluri de frumusete cate viziuni ale fericirii”.

A numi frumoasa o opera de arhitectura sau design inseamna a o recunoaste ca redare a unor valori esentiale pentru inflorirea noastre, o trans-substantiere a idealurilor noastre individuale intr-un mediu material.

Putem atribui sensibilitatea noastra pentru ambianta unei trasaturi ingrijoratoare a psihologiei umane: adapostim in noi mai multe euri diferite si nu ne identificam cu toate deopotriva, astfel ca, aflati in anumite stari de spirit, ne plangem ca ne-am fi instrainat de ceea ce consideram a fi eul nostru adevarat.

Ne bazam indirect pe lucrurile din jur si le cerem sa intrupeze dispozitiile si ideile pe care le respectam, si apoi sa ni le reaminteasca. Ca un un fel de mulaj psihologic, cladirile noastre trebuie sa ne tina legati de o viziune pozitiva a eului nostru. Asezam in jurul nostru forma materials care sa ne comunice de ce abem nevoie- si riscam tot timpul sa uitam ca avem nevoie- pe dinauntru. Asteptam ca tapetele, bancile, picturile si strazile sa opreasca disparitia eului nostru autentic.

Avem, in schimb, tendinta sa onoram cu termenul de “acasa” acele locuri a caror infatisare se potriveste si o legitimizeaza pe a noastra. “Acasa” nu trebuie sa ne ofere o resedinta permanenta sau suficient spatiu pentru a ne depozita hainele, ca sa merite acest nume. Daca vorbim despre “acasa” cand ne referim la o cladire inseamna pur si simplu ca-i recunoastem armonia cu pretiosul nostru cantec interior. “Acasa” poate fi un aeroport sau o biblioteca, o gradina sau un restaurant.

Avem nevoie de un camin in sens psihologic, asa cum avem nevoie de unul in sens fizic: pentru a compensa o vulnerabilitate. Avem nevoie de un refugiu in care sa ne ancoram starile de spirit, fiindca o mare parte din lume se opune credintelor noastre. Abem nevoie de camere care sa ne prezinte versiuni dezirabile ale eului nostru si sa tina in viata ceea ce este important si evanescent in noi.

Marile religio ale lumii sunt cele care s-au preocupat cel mai mult de rolul jucat de mediu in determinarea identitatii si, desi nu au prea construit locuri in care sa dormim, au aratat cea mai mare simpatie pentru nevoia noastra de a avea un camin.

insusi principiul fundamental al arhitecturii religioase isi are originea in ideea ca locul in care ne aflam determina in ce suntem capabili sa credem. Oricat am fi de convinsi, la nivel intelectual, de devotamentul pe care il purtam unei credinte, pentru sustinatorii arhitecturii religioase prezentam garantii doar atunci cand cladirile noastre afirma in mod continuu aceasta credinta. In pericol de a fi corupti de pasiunile noastre si dusi pe drumuri gresite de comert si de flecareala societatilor in care traim, avem nevoie de locuri in care valorile exterioarr sa ne incurajeze si sa ne indeplineasca aspiratiile.

Aceste catacombe crestine sunt insa cu atat mai miscatoare, cu cat sunt mai lipsite de coerenta. Ele ne arata impulsuri arhitectonice si artistice in state genuina, lipsite de rafinamentul pe care-l asigura talentul sau banii.

Ne fac sa descoperim ca , in absenta marilor patroni ai artelor si a marilor maestri, fara indemanare si fara resurse demne de mentionat, credinciosii simt intotdeauna nevoiq sa mazgaleasca simbolurile paradisului lor pe peretii umezi ai pivnitelor - pentru a-si asigura o ambianta care sa le intareasca adevarurile interioare.

Arhitectii si artistii care lucrau in serviciul Islamului timpuriu erau si ei manati de dorinta de a crea un fundal fizic care sa intareasca ideile religiei lor. Sustinand ca Dumnezeu este izvorul intregii cunoasteri, Islamul a pus mare accent pe calitatile divine ale matematicii. Artizanii musulmani acopereau peretii caselor si moscheilor cu secventele repetitive de geometrii fine ai complicate , prin care se putea aduce mai aproape infinita intelepciune a lui Dumnezeu.

Aceasta ornamentatie, care pe un covor sau pe o cana era o incalceala placuta, deveneq halucinatorie daca era aplicata la scala unei sali intregi. Ochii obisnuiti sa vada doar obiectele practice si plictisitoare ale vietii de zi cu zi puteau sa descopere , intr-o astfel de camera, o lume lipsita de orice asociere cu cotidianul. Puteau simti simetria, fara sa fie totusi in stare sa inteleaga logica din spatele ei. Asemenea opera pareau produsul unei minti lipsite de limitarile noastre omenesti, a unei puteri superioare neatinse de grosolania umana si, in consecinta, demna de un respect neconditionat.

Si in crestinismul, si in islamismul timpuriu, teologii aveau de la arhitectura pretentii atat de ciudate pentru urechile moderne, incat meritq o examinare mai amanuntita: ei sustineau ca orice cladire frumoasa trebuie sa aiba puterea de a ne imbogati, moral si spiritual. Ei credeau ca o ambianta rafinata nu ne poate corupe si nu reprezinta un prilej de lene pentru cei decadenti, ba mai mult, ne poate indrepta spre perfectiune.

O cladire frumoasa ar putea sa ne intareasca hotararea de a fi mai buni.

in spatele acestei afirmatii statea o alta credinta uluitoare: aceea a echivalentei dintre taramul vizual si cel etic. Arhitectura atragatoare era considerata o versiune a bunatatii intr-un idiom nonverbal, iar cea urata, o versiune materiala a raului.

Echivalarea morala a frumusetii cu bunatatea a conferit arhitecturii seriozitate si importanta, intr-un sens nou. [...]

Primii teologi sugerau ca am putea chiar sa-l intelegem mai bine pe Dumnezeu prin intermediul frumusetii, fiindca El a creat toate lucrurile frumoase din lume.[...]

In contact cu cladirile atragatoare, am putea sa ne apropiem de rafinamentul, imteligenta, bunatatea si armonia creatorului lor suprem.

in secolul al XI-lea, filozoful musulman Ibn Sina scria ca a admira un mozaic fara cusur, ordonat si simetric insemna in acelasi timp sa recunosti gloria divina, caci “ Dumnezeu se afla la originea tuturor lucrurilor frumoase”.

Conceptul de acasa si cel de frumusete nu sunt neaparat legate intre ele; numim “ acasa” orice loc care reuseste sa ne ofere intr-un mod mai consistent adevarurile importante pe care lumea larga le ignora sau de care eurile noastre neatente si nehotarate se agata cu dificultate.

Construim asa cum scriem: pentru a tine socoteala lucrurilor care conteaza pentru noi.

In forma pura, impulsul arhitectural pare sa fie legat de dorul de a comunica si de a comemora, un dor de a ne exprima in fata lumii altfel decat prin cuvinte, prin limbajul obiectelor, al culorilor si al caramizilor: o ambitie de a le arata celorlalti cine suntem si , totodata, de a ne aminti noua insine cine suntem.

Scopul artei si al cladirilor lor nu era sa ne aminteasca de viata obisnuita, ci mai degraba sa ne arate cum ar trebui sa fie viata in cel mai bun caz, astfel incat sa ne apropie, putin cate putin, de implinire si virtute. Sculpturile si cladirile erau menite sa ne ajute sa scoatem la suprafata ce e mai bun in noi. Ele imbalsamau cele mai inalte aspiratii umane.

In volumul “ Despre educatia estetica a omului”(1794), Friedrich Schiller sustinea ca perfectiunile prezentate in arta idealizata ar putea fi surse de inspiratie, catre care sa be intoarcem atunci cand ne pierdem increderea in noi insine si cand tinem legatura doar cu defectele noastre.[...]

”Umanitatea si-a pierdut demnitatea-observa Schiller- insa Arta a salvat-o si o pastreaza in esenta ei[...]

operele de arta ar fi trebuit sa reprezinte o manifestare absoluta a potentialului

Cladirile pot fi pastratoare ale idealurilor noastre, fiind purificate de toate inperfectiunile care corodeaza vietile obisnuite.

Cuvantul “idealizare” se refera doar la o aspiratie catre perfectiune - un obiectiv de care nimeni, nici cea mai rationala dintre fapturi, nu poate fi vreodata complet strain.

in fond, noi nu am renuntat la idealuri in sine, ci la acele valori pe care le venerau operele idealizate.

si totusi ramanem la fel de credinciosi proiectului idealizarii. In spatele unei fatade in spirit practic, arhitectura moderna a incercat intotdeauna sa ofere privitorilor sai o reflexie in care acestia sa se vada asa cum ar putea fi, in speranta ca astfel realitatea poate fi imbunatatita si modelata.

O opera de arta devine un vehicul de propaganda ori de cate ori isi utilizeaza resursele pentru a ne indruma catee ceva, in masura in care incearca sa ne sporeasca sensibilitatea si promptitudinea cu care raspundem favorabil oricarui scop sau oricarei idei..

conform aceatei definitii, sunt putine operele de arta care nu pot fi considerate propaganda

[...]

un aspect comun al tuturor obiectelor create in mod constient: acela de a invita privitorii sa imite si sa participe la calitatile codificate in ea.

Din aceasta perspectiva, nu e intelept sa urmarim obiective imposibile, precum totala extirpare a propagandei, ci sa ne straduim sa ne inconjuram cu exemplarele sale cele mai o onorabile. Nu e nimic lamentabil in ideea ca arta ne directioneaza actiunile, cu conditia ca directiile pe care le indica sa fie valoroase. Teoreticienii traditiei idealizatoare insistau cu candoare ca arta ar trebui sa tinda sa determine anumite lucruri si, mai ales, sa se straduiasca sa ne faca mai buni.

Ceea ce cautam la nivelul cel mai profund este sa semanam pe dinauntru cu obiectele si locurile care ne misca prin frumusetea lor, mai degraba decat sa le posedam fizic.

Wilhelm Worringer Abstractie si empatie

O societate va iubi in arta ceea ce nu poseda intr-o suficienta masura in sine insasi

Arta abstracta va placea in societatile care tanjesc dupa calm

Arta realista - in societatile cate au atins standarde inalte de ordine interna si externa [...] cetatenii nazuiesc sa evadeze din rutina predictibilitatii

Ex: Lumea occidentala de la sfarsotul secolului XVIII a capatat gustul pentru natura in toate formele majore de arta[...]

multumita progreselor in tehnoloe si comert , existenta claselor avute din Europe devenise exagerat de sigura si precis reglementata

Intelegerea mecanismului psihologic ce sta la baza gustului poate sa nu ne schimbe perceptia asupra frumusetii, dar ne poate impiedica sa reactionam cu neincredere in fata lucrurilor care nu ne plac. Ar trebui sa ne intrebam imediat ce le lipseste oamenilor pentru a considera ca un anumit obiect este frumos si am intelege astfel sensul in care au fost pagubiti, chiar daca nu ne cuprinde entuziasmul pentru optiunile lor.

Intelegand psihologia gustului, putem sa scapam de cele doua mari dogme ale esteticii: cea confirm careia exista un singur stil vizual acceptabil si cea si mai putin plauzibila, ca toate stilurile sunt la fel de valide.

Diversitatea de stiluri este consecinta naturala a faptului ca nevoile noastre interioare sunt in sine complicate.

cu toate acestea, varietatea de optiuni ne da libertatea sa stabilim care opere de arhitectura raspund mai mult sau mai putin adecvat la nevoile noastre psihologice autentice.

Putem sa condamnam piticii de gradina, dar sa respectam dorintele care i-au inspirat

Atata timp cat societatile si indivizii au o istorie, adica o evidenta a luptelor si ambitiilor lor schimbatoare, si arta are o istorie, care va a ea intotdeauna victimele ei, sun firma unor canapele, case si monumente neiubite.

Pe masura ce dezechilibrele noastre se modifica, atentia ne e atrasa de parti noi din spectrul de gusturi, spre stiluri noi pe care le declaram frumoase fiindca materializeaza, in forma concentrata, ceva ce zace in umbra, in interiorul nostru.

Arhitectura a sfidat in mod repetat incercarile de a o dirija pe o cale mai stiintifica, guvernata de reguli.[…]

Capodoperele continua sa para pure intamplari, iar artistii sa semene cu acei oameni ai pesterii care reuseau din cand in cand sa aprinda cate o flacara, fara sa fie in stare sa inteleaga cum au procedat si cu atat mai putin sa le comunice celorlalti secretul reusitei lor. Talentul artistic e ca un joc sclipitor de artificii care traverseaza noaptea neagra, inspira uimire privitorilor, dar se stinge singur in cateva clipe, lasand in urma doar intuneric si dor.

Chiar si aceia care au o parere personala privind principiile care stau la baza frumusetii arhitectonica vor evita, probabil, sa-si faca publice supozitiile, de teama de a nu comite vreo eroare de logica sau de a fi atacati de aparatorii relativismului, intotdeauna gata sa-i cenzureze pe toti cei care si-ar traduce gusturile individuale in legi obiective.

In perioade anterioare, teoreticienii arhitecturii sustineau cu tarie ca toate cladirile pot fi determinate sa-si dezvaluie secretele. Se considera ca arhitectura se preteaza la o analiza rationala, la fel ca orice alt fenomen uman sau naturak. Studiul atent al celor mai frumoase constructii promitea sa conduca la enuntarea unor legi ale frumusetii, care, exprimate cu claritate, sa ii inspire pe ucenici, sa ii intimideze pe clienti si sa raspandeasca o arhitectura coerenta pe toata suprafata pamantului.

Aceasta ambitie sporadica de codificate si-a atins apogeul in Renasterii, prin publicarea studiului lui Andrea Palladio intitulat “Cele patru carti ale arhitecturii(1570), probabil cea mai influenta tentativa a Occidentului de a descrie in mod sistematic secretele cladirilor de succes.

[…] Esecurile asociate cu principiile neopalladiene ar trebui sa fie tratate cu mai multa subtilitate, nu cu o tacere nervoasa. Chiar si fara a sti exact ce contribuie la frumusetea unei cladiri, ar trebui sa ne aventuram sa dezvoltam teorii despre acest subiect, in speranta ca ii vom provoca si pe altii sa contribuie cu idei noi la acumularea unui bagaj comun de cunostinte.

Am putea invata sa dam nume virtutilor unei cladiri, asa cum filozofii au denumit virtutile oamenilor, alegand cu grija echivalentele arhitectonice ale generozitatii sau modestiei, ale onestitatii sau blandetii. Analogia dintre arhitectura si etica ne ajuta sa intelegem ca e putin probabil ca o cladire sa aiba o singura sursa de frumusete , dupa cum o singura calitate nu explica excelenta unei persoane. Pentru a fi eficiente, calitatile trebuie sa apara in momentr propice si in anumite combinatii.

ex proportii corecte dar materiale inadecvata

Inarmati cu o lista cuprinzatoare de virtuti estetice, arhitectii si clientii lor n-ar trebui sa se mai raporteze excesiv la mituri romantice legate de hazard si de originea divina a frumusetii. Daca virtutile sunt mai bine definite si integrate in discutiile despre arhitectura, avem o sansa mai buna de a intelege in mod sistematic si de a recrea ambiantele pe care le iubim intuitiv.

Aceasta strada ordonata ne ofera o lectie despre beneficiile renuntarii la libertatea individuala de dragul unui plan colectiv mai inalt, in care toate partile castiga prin contributia la intreg.

Ordinea in arhitectura ne atrage si fiindca ne protejeaza de sentimentul ca lucrurile sunt prea complicate. Salutam o ambianta facuta de mana omului care ne da impresia de uniformitate si predictibilitate, pe care ne putem baza pentru a ne odihni mintile. In definitiv, nu prea ne plac surprizele perpetue.

[…]

Aceste mostre de constructie ordonata ne dau sentimentul ca am domesticit imprevizibilul si ca, la un nivel simbolic, am luat comanda unui viitor tulburator de necunoscut.

[…] dogma perversa care a pus stapanire pe profesiunea de arhitect in perioada romantica: credinta ca trebuie sa existe o legatura intre marea arhitectura si originalitate. In secolul XIX, arhitectii au ajuns sa fie recompensati in functie de unicitatea operei lor, astfel incat a construi o casa sau un birou nou intr-o forma familiara a devenit la fel de jalnic ca a plagia un roman sau un poem.

Acest accent pus pe geniul individual a avut efectul neasteptat de a sfasia tesatura atent alcatuita a oraselor.

“ Nu trece zi fara sa auzim ca arhitectii nostri trebuie sa fie originali si sa inventeze un nou stil” observa John Ruskin in 1849, uimit de brusca disparitie a armoniei vizuale. Ce poate fi mai daunator, se intreba el, decat a crede ca o “noua arhitectura trebuie imventata din nou, de fiecare data cand construim un atelier sau o casa parohiala”

Jumatate de secol mai tarziu si in acelasi spirit, Adolf Loos le cerea arhitectilor sa-si dea deoparte ambitiile personale, de dragul coerentei colectivului.

Adolf Loos: “ Cea mai buna forma exista deja si nimeni nu ar trebui sa se teama s-o foloseasca, chiar daca ideea fundamentala vine de la altcineva. Destul cu geniile si cu originalitatea lor! Lasati-ne sa ne repetam! Lasati o cladire sa semene cu alta. […] nu vom fi facuti profesori de arta aplicata dar ne vom fi servit pe noi insine, timpurile noastre , natiunea noastra si omenirea, dupa puterile noastre.

Oricat de importanta ar fi originalitatea in anumite domenii, in multe altele stapanirea de sine si respectarea anumitor proceduri sunt calitati mai importante.

Cer ambiantelor in care traim sa conserve calmil si simtul directiei, calitati cu care avem o relatie precara.

Arhitectii de pe urma carora am putea profita cel mai mult sunt aceia suficient de generosi pentru a lasa la o parte orice pretentie de geniu, dedicandu-se asamblarii unor cutii frumoase, dar in mare parte lipsite de originalitate. Arhitectura ar trebui sa aiba incredere in sine si amabilitatea de a fi putin plictisitoare.

In masura in care apreciem ordinea, o facem atunci cand o percepem ca fiind insotita de complexitate, cand simtim ca in ea sunt reunite elemente variate, ca ferestrele , usile si alte detalii au fost impletite intr-o structura care reuseste sa fie totodata regulata si complicata.

Podelele din lemn ofera placeri asemanatoare atunci cand scandurile, prin care candva batea pulsul naturii, se supun legii ferastraului si totusi, in fiecare scandura, raman suficiente semne de viata pentru a contrabalansa geometria tamplarului. Putem vedea noduri si imperfectiuni, de parca lemnul ar fi un rau turbulent, dar inghetat. Neregularitatile raman […] insa aceste trasaturi sunt mai degraba nobile decat amenintatoare, amintesc de complexitate , fiindca sunt continute ferm intr-o serie de linii paralele calme si de unghiuri drepte, fixate intre ele prin cuie lungi de fier.

Asemenea opere subliniaza adevarul maximei antice conform careia frumusetea se afla intre doua extreme: ordinea si conplexitatea. Asa cum nu putem aprecia atractiile sigurantei fara a avea, in fundal, impresia de pericol, a intelege in ce masura sintem indatorati capacitatii noastre de ordonare nu vom reusi decat in fata unei cladiri care flirteaza cu confuzia.

Frumusetea este un rezultat plauzibil, ori de cate ori arhitectii mediaza inteligent intre diverse opozitii, inclusiv intre vechi si nou, natural si artificial, luxos si modest, masculin si feminin.

[…] nu doar frumusetea vizuala ne atrage catre aceste opere echilibrate, ci si -ori poate in primul rand- faptul ca ele dovedesc ca poseda o bunatate sau o maturitate tipic umana.

[…] exchilibrul pe care il aprobam in arhitectura si pe care il desemnam prin cuvantul “frumos” sugereaza o stare pe care , la nivel psihologic, o putem descrie drept sanatate mentala sau fericire.

Ca si cladirile, si noi continem opozitii carora le facem fata cu mai mult sau mai putin succes. Si noi putem cobori spre extreme […] chiar daca recunoastem in mod instinctiv , ca starea noastra de bine depinde de capacitatea noastra de a ne impaca sau de a ne elimina polaritatile.

Daca anumite cladiri subtil echilibrate ne misca, este pentru ca ele reprezinta exemple ale modului in care am putea concilia aspectele conflictuale ale caracterelor noastre si am putea la randul nostru sa aspiram la a crea ceva frumos din contrariile noastre tulburatoare.

[…] podul depune marturie pentru acea senzatie de frumusete pe care o asociem cu admiratia in fata fortei, a obiectelor facute de mana omului care rezista fortelor ucigase ale caldurii,frigului, gravitatiei sau vantului.

Rezulta de aici ca impresia de frumusete pe care o capatam in fata unei opere arhitectonice poate fi proportionala cu intensitatea fortelor impotriva carora este indreptata. Puterea emotionala pe care o degaja un pod peste un rau umflat, de exemplu, se concentreaza in punctul unde pilonii se intlanesc cu apa si rezista la atacurile amenintatoare ale acesteia.

Cu toate acestea, pentru ca frumusetea este de obicei rezultatul mai multor calitati ce se armonizeaza, forta in sine nu garanteaza atractivitatea unui pod sau a unei case.

 Podurile suspendate Salginatobel , proiectat de Robert Maillart si Clifton, creat de Isambart Brunel, sunt amandoua structuri puternice; ambele ne inspira veneratie pentru ca ne poarta peste cate o prastie fatala - si totusi, podul lui Maollart este cel mai frumos dintre ele datorita modului degajat si aparent lipsit de efort in care isi indeplineste rolul.

Ambele poduri indeplinesc sarcini indraznete, dar cel al lui Maillart are in plus calitatea de a face sa para nefortata realizarea - si fiindca noi simtim ca nu e asa, ne uimeste si ne starneste admiratia in si mai mare masura.Podul este inzestrat cu o subcategorie de frumusete pe care o asociem cu eleganta, calitate prezenta ori de care ori o opera arhitectonica reuseste sa infatuaisca un act de rezistenta- sa sustina, sa cuprinda, sa adaposteasca - si face acest lucru cu gratie si economie, nu doar cu forta; adica are modestia de a nu atrage atentia asupra dificultatilor pe care le-a invins

Conform acestei teorii, nu putem considera ca fiind eleganta o bara grea de otel, daca ea nu sustine decat un blat de masa, ori o ceasca de ceai ale carei margini au 4 cm grosime.

Exista o disproportie intre sarcina modesta pe care o are de indeplinit[...] si solutia pe care o ofera, disproportie care violeaza principiile elegantei - asa cum Santiago Calatrava uimeste prin economia si inteligenta discreta cu care sculpturile lui sfideaza presiunea gravitatiei.

Si in literatura admiram proza in care un set mic si bine aranjat de cuvinte ajunge sa poarte o mare incarcatura de idei.

" toti avem destula forta sa suportam nenorocirile celorlalti" scria la Rochefoucauld 

Ne incanta complexitatea careia geniul ii da aparenta de simplitate.

Prin urmare, pentru a considera eleganta o opera arhitectonica, nu e suficient ca ea sa para simpla: trebuie sa simtim ca simplitatea pe care o afiseaza a fost castigata cu greutate, ca ea decurge din rezolvarea unei cerinte tehnice sau naturale dificile.

Admiram opere foarte simple atunci cand intuim ca, fara un efort imens, ar fi parut foarte complicate.

Salutam o iluzie de lucru usor, chiar gingas, supus presiunii de ssu in jos, coloane care par sa ne ofere o metafora a felului in care ar trebui si noi sa ne comportam cu sarcinile noastre.

Cand geamuri minuscule sunt incastrate in monturi inadmisibil de largi, simtim acelasi disconfort ca atunci cand se folosesc prea multe cuvinte pentru a spune prea putin.

in arcele robuste ale Bibliotecii Sainte-Genevieve din Paris, proiectate de Henri Labrouste, vizitatorul cu spirit de observatie remarca o serie de floricele din fier forjat. A le considera elegante inseamna sa intelegi cat de neobisnuita a fost grija care a stat la baza crearii lor. Intr-o lume ocupata si adesea nepasatoare, ele sunt insemne ale rabdarii si generozitatii, ale sensibilitatii si chiar a iubirii: o blandete fara scopuri ascunse.Se afla acolo din simplul motiv ca arhitectul a crezut ca ne vor inveseli ochii si ne vor incanta ratiunea.

Ele sunt si insemne ale politetii, ale impulsului de a merge dincolo de ce e obligatoriu, de corvoada bruta, dar si ale sacrificiului ,fiindca ar fi fost mai usor sa sustina arcele de fier cu bare simple.

Dedesubtul lor poate domni o atmosfera de lucru, iar afara , pe strada, va fi intotdeauna graba si cruzime, dar sus pe tavan, intr-un domeniu mitititel, florile se incolacesc si poate chiar rad, croindu-si drum in jurul unei sucesiuni de arce.

Desi apartinem unei specii care cheltuieste o canttiate ingrijoratoare din timpul sau aruncand in aer diverse lucruri, din cand in cand suntem indemnati ssa adaugam claditilor noastre garguie sau ghirlande, stele sau coroane,fara nici un motiv practic. In cele mai reusite astfel de inflorituriputem citi semne ale bunatatii tradsue in registrul material, o forma de bunavointa inghetata.

Vedem in ele dovezi ale acelor parti din natura umana care ne permit sa prosperam, nu doar sa supravietuim

Aceste detalii elegante ne amintesc ca nu suntem exclusiv pragmatici sau rationali: suntem si creaturi care, uneori, fara nici o posibilitate de profit sau fara nicio aspiratie de putere, cioplim claugari din piatra si modelam ingeri pe perete. 

Ca sa nu ne batem joc de aceste detalii, avem nevoie de o cultura cu suficienta incredere in pragmatismul si agresivitatea sa pentru a putea recunoaste necesitatea contrara de vulnerabilitate si spirit ludic - cu alte cuvinte , o cultura neamenintata de slabiciune si decadenta, care sa-si permita sa omagieze vizual blandetea.

Louis Sullivan: "Cladirea de birouri inalta judecata din punct de vedere artistic ( 1896)"

"Principala caracteristica a unei cladiri inalte este semetia - sustinea el. Ea trebuie sa fie mandra si avantata,centimetru cu centimetru, si sa se inalte cu exaltare pura, astfel incat, de la baza al varf sa constituie o unitate necontrazisa de nici una dintre liniile sale."

Peste cativa ani sugestiile sale vor fi puse in aplicare in marii zgarie-nori din New york si Chicago, a caror frumusete pare rezultatul unei decizii similare de a vorbi, separat si la unison,despre inaltime. 

Cand caldirile vorbesc, nu o fac niciodata cu o singura voce.Caldirile sunt mai degraba coruri, decat solisti; ele poseda o natura multipladin care se nasc si ocazii de consonanta frumoasa, dar si disensiuni si dezacorduri.

[...] am putea spune ca nimic in arhitectura nu e urat in sine; se afla doar intr-un loc gresit sau are dimensiuni gresite, in timp ce frumusetea este rezultatul nascut din relatia coerenta dintre parti.

Incoerenta arhitectonica nu se limiteaza la infatisarea unor cladiri individuale. Ea poate- si rezultatul nu este mai fericit - sa rezide in relatia  dintre o cladire si contextul geografic sau cronologic in care se afla.

[...] o alta cerinta pe care am putea-o impune cladirilor: aceea de a-si armoniza nu numai partile componente, ci si de a fi corente cu decorul; ele ar trebui sa ne vorbeasca despre valorile si insusirile semnificative ale mediului si epocii in care au fost construite. 

 A reflecta contextul sau cultural poate fi , pentru o cladire, o misiune la fel de importanta ca aceea de a raspunde la contextul meteorologic - o cladire care il igora avand calitatea ingrijoratoare a celor carora nu li se deschid ferestrele la tropice sau nu li se inchid la munte.

De multe ori, adevaratele mostenitoare ale caselor Tokugawa nu se lauda cu o asemanare simpla,exterioara cu predecesoarele lor, asemananrea fiind mai subtila, bazata pe proportii si raporturi.

[...]un adevarat omagiu arata rareori exact ca originalul.

m-am intrebat atunci cum ar putea arata un exemplu reusit de arhitectura japoneza moderna, care sa evite kitschul si a fie in armonie cu locul si cu timpul sau?

in realitate, nicio tare nu are exclusivitate asupra unui sti si nu este prizoniera vreunuia prin forta precedentului. Identitatea arhitecturala nationala, ca si identitatea nationala in general, este mai degraba creata  decat dictata de sol. istoria, cultura, meteorologia si geografia ofera o gama vasta de teme posibile la care arhitectii pot raspunde.

Daca ne gandim la anumite stiluri ca fiind produsele indisolubile ale anumitor locuri, platim de fapt tribut maiestriei cu care arhitectii ne-au facut sa vedem mediul prin ochii lor.

Problema nu este asadar ce este un stil national, ci ce ar putea el sa devina. Arhitectii au privilegiul de a selecta acele aspecte ale spiritului local pe care doresc sa il reliefeze.{...]

Astfel, am putea spune ca o cladire se integreaza in context daca in ea se materializeaza unele dintre cele mai dezirabile valori ale noastre, precum si ambitiile cele mai inalte ale epocii si locului in care a fost construita - daca acea cladire este depozitara unui ideal realizabil.

Virtutile arhitecturii nationale japoneze - simplitate, eficienta, modestie, eleganta- pot fi recunoscute in case care, pentru ochiul neatent, par a nu avea nici o legatura cu trecutul. Doar la o analiza mai atenta descoperi ca materialele contemporane din care sunt construite incorporeaza o sensibilitate aproape identica celei din vechile case.

[...] Casa te invita sa te retragi din lume, in spiritul budismului Zen, care sustine ca trebuie sa-ti creezi un refugiu fata de viata cotidiana, nu pentru a renunta la realitate, ci pentru a te apropia mai bine de anumite adevaruri profunde.

Casele moderne cu adevarat reusite pe car ele-am intalnit erau deseori mobilate simplu, reflectand tendinta japoneza catre o estetica a goliciunii si austeritatii [...] ascultand de invatatura Zen care spune ca iluminarea spirituala nu se poate atinge decat printr-o viata despuiata de zorzoane.

Alte locuinte moderne erau insa credincioase pasiunii traditionale a japonezilor pentru imperfectiunea materiala. Arhitectii vechilor case de ceai lasau lemnul nelacuit, pretuindu-i patina si semnele de imbatranire, pe care le considerau simboluri intelepte are perisabilitatii tuturor lucrurilor.

Reinterpretarile moderne izbutite ale stilurilor arhitectonice traditionale nu ne misca doar la nivel estetic. Ele ne arata cum putem si noi sa transgresam epoci si tari, sa pastram legatura cu predecesorii nostri si cu regiunile din care provenim si sa apelam la modern si la universal.

Casele moderne profita cu onestitate de avantajele materialelor contemporane, insa stiu sa perpetueze si temele strabunelor lor. Fara sa priveasca de sus istoria pe care o iubesc cu credinta, ele ne arata cum am putea sa transferam parti valoroase ale trecutului si localului intr-un viitor globalizat

In aceasta armonie de forme traditionale si materiale moderne, se simte conversatia reciproc respectuoasa dinte trecut si prezent.

Casele stiau cum sa se adapteze la realitatile Olandei moderne, ramanand totusi consitente de mostenirea lor. Aratau ca niste reinterpretari ale casei olandeze arhetipale care reusisera sa nu cada prada nici nostalgiei, nici amneziei.

e  dificil pentru cineva sa inteleaga nevoile si sa le converteasca in limbajul lipsit de ambitie al planului arhitectural.

Este destul de usor sa observi ca o camera este bine luminata si o scara usor de parcurs, dar e cu atat mai greu sa convertesti acea senzatie intuitiva de bunastare intr-o intelegere logica a motivelor care o determina.

 A proiecta inseamna sa a te forta sa dezveti ceea ce stii deja, sa desfacicurabdare mecanismele din spatele reflexelor umane si sa recunosti misterul si complexitatea stupefiante ale unor gesturi cotidiene ca aprinderea luminii sau deschiderea unui robinet

Nu simtim vreo durere cronica atunci cand un detaliu subtil de design a fost ignorat; suntem doar siliti sa ne straduim mai mult pentru a ne depasi confuzia si disconfortul.

Dar daca cineva intreaba ce s-a intamplat, putem fi incapabili sa explicam partile maligne ale mediului din jur. Putem recurge la un limbaj mistic, mentionand armonii nefaste intre canapea si covor, magnetisme aducatoare de nenoroc ce emana dinspre usa sau energii contrare ce ies pe fereastra, acesti termeni compensand dificultatea cu care ne explicam iritarea.

Desi, daca e sa fim cinstiti, niciunul dintre sentimentele pe care ni le trezeste un loc nu poate fi considerat ca fiind dincolo de ratiune, nu e greu de inteles de ce cautam o suprastructura religioasa care sa dea substanta lipsei noastre de confort.

Insa toate acestea pot if reduse la lucruri deloc oculte, la arhitectii care au uitat sa respecte capriciile mintii omenesti, care si-au permis sa se lase sedusi de o viziune simplista asupra semenilor lor, in loc sa dea atentia cuvenita realitatii labirintice pe care o reprezentam.

Esecul arhitectilor de a crea un mediu inconjurator adecvat reflecta incapacitatea noastra de a ne gasi fericirea  in alte zone ale vietii.

In definitiv, arhitectura proasta este nu doar un esec de design, ci si unul psihologic.  Ea exemplifica in mod material acea tendinta care in alte zone ne determina sa ne casatorim cu o persoana nepotrivita, sa alegem un serviciu nepotrivit sau sa planificam gresit o vacanta: este tendinta de a nu intelege cine suntem si ce ne poate satisface.

in arhitectura, ca si in multe altele, incercam sa gasim explicatiipentru problemele noastre si ne fixam obiective banale. Ne suparam in loc sa intelegem ca suntem tristi si daramam strazi vechi , cand ar trebui de fapt sa introducem o canalizare buna si lumini stradale.

Invatam lectii gresite din suferintele noastre si cautam in van originile sentimentelor noastre de multumire.

Locurile pe care le numim frumoase  sunt, din contra, opera acelor putini arhitecti care au avut umilinta de a-si cerceta cum se cuvine dorintele proprii si tenacitatea de a-si traduce senzatiile volatile de bucurie in planuri logice: o combinatie care le-a permis sa creeze ambiante prin care ne satisfac nevoi despre a caror existenta nici macar nu eram  constienti.

[...] acele cazuri nefericite [..] sunt doar consecinta  unei combinatii prozaice de lipsa de ambitie, ignoranta , lacomie si intamplare.

Arhitectura proasta este o greseala materializate pe scara larga. [...] nu merita interesul nostru mai multe decat o gafa in orice alt domeniu al vietii. Ar trebui sa nu ne intimideze mediocritatea in arhitectura, asa cum nu ne intimideaza legile nedrepte sau argumentele lipsite de sens.

Chiar daca deplangem posibilitatile pierdute, nu avem niciun motiv sa ne pierdem increderea ca lucrurile pot fi schimbate in bine.

Suntem tentati sa pornim de la premise ilogice , care ne impiedica sa cerem mai mult arhitectilor; presupunem ca frumusetea facuta de mana omului a fost predeterminata sa existe in anumite parti ale lumii si nu in altele; ca toate capodoperele urbane sunt opera unor oameni fundamental diferiti de noi si mult mai merituosi; iar cladirile de calitate trebuie sa coste mai mult decat arhitectura urata care le tine locul de obicei.

Sa crezi intr-un destin special, in faptul ca te afli intr-un moment privilegiat al istoriei, poate fi pompos si gresit, dar indispensabil pentru ca frumusetea sa iasa biruitoare.

banii nu sunt o scuza [...] ar fi nedrept sa atribuim lipsa de inspiratie saraciei, sustinand ca un buget limitat ar fi condamnat vreodata o cladire la uratenie.

Donald Keene observa ca simtul japonez al frumusetii a fost multa vreme profund diferit de cel occidentalȘ el este dominat de o dragoste pentru neregularitate si nu pentru simetrie, pentru provizoriu si nu pentru etern, pentru simplu si nu pentru ornamentat. Motivele nu au nimic de-a face cu clima sau cu genetica, ci sunt rezultatul actiunii unor scriitori, pictori si teoreticieni care au modeluat simtul frumusetii la conationalii lor.

Contrar parerii romantice ca fiecare dintre noi se opreste in mod natural asupra ideii de frumusete care i se potriveeste, se pare ca, de fapt, facultatile noastre vizuale si emotionale au o nevoie constanta de indrumari venite din exterior, pentru a putea decide ce sa remarce si aprecieze. " Cultura" este cuvantul  pe care l-am atribuit fortei ce ne ajuta sa identificam asupra careia dintre multiplele noastre senzatii sa ne concentram, considerand-o valoroasa.

Ne batem joc de cei care mimeaza entuziasmul estetic in speranta ca vor castiga respectul celorlalti, insa tendinta opusa este si mai grava, fiindca ne reprimam adevaratele pasiuni pentru a nu parea ciudati. Putem sa trecem sub tacere afectiunea pe care o purtam narciselor, de exemplu, pana cand o lectura din Wordsworth ne legitimeaza acest sentiment, ori sa ne reprimam dragostea pentru un ritual solemn cum e privitul zapezii care cade, pana ce meritele acestui obicei sunt confirmate de Natsume Soseki.

Cartile, poeziile si tablourile sunt cele care ne dau adeseori incredere sa luam in serios sentimente pe care altfel nu ne-am fi gandit niciodata sa ni le recunoastem. Oscar Wilde se referea la acest fenomen cand ricana ca n-a existat niciodata ceata la Londra, inainte ca Whistler sa se apuce ssa picteze Tamisa. Probabil ca nici pietrele vechi nu au fost prea frumoase ,inainte ca preotii si poetii sa inceapa sa scrie despre ele.

Argumentatia companiei de dezvoltare imobiliara, bazata pe gusturile existente, neaga, in fond, posibilitatea ca fiintele umane sa iubeasca vreodata vreun lucru pe care nu l-au remarcat dinainte. Si desi apeleaza la ideea de libertate, o asemenea atitudine ignora un mare adevar: pentru a putea aleage cum se cuvine, oamenii trebuie sa stie ce optiuni au la dispozitie.

O multime de materiale si forme pe care le-am ignorat pana acum si-ar releva calitatile iar starea de lucruri actuala nu s-ar impune drept singura naturala si eterna.

Daca nu ne cuprinde disperarea ca o adevarata evolutie a gustului presupune eforturi uriase, ne putem aminti cu ce mijloace modeste s-au infaptuit precedentele revolutii estetice.

Cateva cladiri si o carte au fost de obicei suficiente pentru a oferi modele viabile, care sa poata fi urmate de ceilalti. Nietzsche  observa ca acel curent cunoscut sub denumirea amenintatoare de "Renasterea italiana" a fost de fapt creat de circa 100 de persoane.

In toate aceste schimbari tectonice, tenacitatea intemeietorilor a fost cel putin la fel de importanta ca resursele pe care le-au avut la dispozitie. 

Marii arhitecti-revolutionari erau totodata artisti si oameni practici. Stiau sa deseneze si sa gandeasca, dar si sa linguseasca, sa farmece, sa intimideze si sa-i supuna si pe clienti si pe politicieni unor jocuri indelungate

Cum vremea absolutismului s-a incheiat [..]intr-o era colectiva si democratica arhitectii s-au format ca artisti in sedinte de consiliu

Le Corbusier: trebuie intotdeauna sa ne amintim ca soarata oraselor se decide in primarii

Avem datoria sa ne asiguram ca niciuna dintre casele noastre nu va fi inferioara pamantului virgin pe care l-a inlocuit. Le-o datoram campurilor , viermilor si copacilor sacrificati pentru aceste cladiri, ce trebuie sa reprezinte promisiunea celei mai inalte si mai inteligente forme de frumusete.